ALICE ÎN ȚARA LUI WESKER
Metamorfozarea piesei cazone- care a sporit faima dramaturgului Arnold Wesker, catalogat drept “cel mai radical dintre tinerii furioși” de la răscrucea jumătății secolului trecut – într-un vis de iarnă, cu tentă thriller ultra stilizat, a reușit perfect. Mai ales ca și realitatea a contribuit prin marțea neagră a lui 11 septembrie la potențarea tensiunilor latente. La aproape patru decenii de la premiera absolută, textul își reconfirmă caliatea de fulminanta diatriba la adresa intoleranței. Termen generic ce implică relațiile umilitoare de subordonare obtuză, încurajare asiduă a conformismului sclerozant, indiferența criminală față de vulnerabilitățile ființei umane. Ceea ce ieri era redus la un simplu conflict de clasă și un mesaj antimilitarist se dovedește a avea valențe mult mai profunde și complexe, evidențiate spectaculos de insolitul acestei concepții scenice de mileniul trei.
Surprinzatoare este translatarea a ceea ce autoironic autorul numea “școala chiuvetei de bucătărie” – un realism crud – într-un suprarealism atent scenografiat și iluminat de către arh. Cătălin I. Arbore, coregrafia și ilustrația muzicală (inspirată de “Requiem”-ul lui Weber) aparținând regizoarei.

Shades of carefully dosed performances, the ironies of a breath permanently tense counterpoint forced me not to make distinctions between theatrical scores. Each has created a viable character, surprised the essential data, without ostentation or just surface effects, while attentive to the gestures and other movements, which makes the cracks between them was not.

Un clișeu al culturii populare spune că armata te-ar face bărbat. Represiunea sistematică, bazată pe regulamente capătă astfel demnitatea ritului de inițiere. Astăzi, când conscripția generală tinde să fie înlocuită de armata profesionistă, numai femeile mai pot crede așa ceva. Astfel, Alice Barb, regizoarea spectacolului Cartofi prăjiți cu orice de Arnold Wesker, pus în scenă la Teatrul Odeon, afirmă peremptoriu în caietul program că "armata este locul unde băieții devin bărbați" și că ea dorește să descrie dramaturgic acest proces de transformare din unghiul de vedere al unei femei. Demersul regizoral s-ar situa astfel sub deviza: "o poveste despre bărbați spusă de o femeie". Obiceiul femeilor de a spune una și a face alta este, în cazul de față, un noroc. Spectacolul este mult mai interesant, mai complex, mai frumos în fapt decât în intenție. Spectacolul este construit cu grijă pentru ritm, vizualitate și ambient sonor. O armonie alb-albastru, agresată uneori de roșu sângeriu, domină scena. Personajul feminin care planează în înălțimi (Iuliana Costiniu), metaforă a eternului feminin, nu catalizează procesul de maturizare, cum pare a crede regizoarea, ci unește pe protagoniști, deasupra diferențelor sociale și temperamentale, în plan biologic, transcultural. Tablouri de mare efect încheie cele două părți ale spectacolului, iar glisarea finală a tavanului sălii Majestic, care face să apară "cerul înstelat deasupra noastră", umple spectatorii de încântare.
Interpreții recruților pun în jocul lor culoare și vervă. Petre Nicolae și Gabriel Pintilei sunt veridici in duritatea lor de oameni simpli. Ioan Batinas are aplomb in rolul de soldat neindeminatic, iar Aurelian Barbieru emotioneaza prin candoare ranita si alunecare in tragic. Pentru cei care au vazut piesa la vremea ei, spectacolul are o semnificatie deosebita. Lumea s-a schimbat mult intre timp, iar cauza care inflacara mintile pe atunci, aducerea imaginatiei la putere, pare astazi caduca. Rebelii de altadata, astazi cumintiti, dornici de confort si siguranta, se percep cu emotie pe ei insisi, asa cum au fost, dar inteleg si cum sint vazuti, cu distantare ironica, din perspectiva de azi. Alice Barb a reusit sa combine in mod inteligent empatia cu distantarea. S-a apropiat cu emotie si intelegere de lumea lui Wesker, amintindu-ne insa mereu ca ea nu mai este, intru totul, a noastra.