Ocupanții succesivi ai camerei sunt semne ale unui univers nesigur, oamenii nu sunt ce par a fi: ciudățeniile apar după o banală întorsătură de frază, siguranța mișcărilor într-o lume cunoscută se clatină, explicațiile nu fac decât să adâncească misterul, identitățile se tulbură, cuvintele păstrează logica normalității, dar ceea ce exprimă ele ține de lumea instinctelor obscure, a obsesiilor neexprimate, a unui trecut pe jumătate uitat, pe jumătate deformat. Și tocmai această permanentă trecere de la realitatea cunoscută la contactul cu ceea ce ne scapă devine esența spectacolului.

Noua montare a regizorului Alexandru Dabija de la Teatrul Odeon, e un fel de gin tonic teatral, cu un strop de paranormal într-un pahar de comedie neagră.

Trilogia cu același nume, scrisă în 1993 de romancierul și scenaristul american Barry Gifford special pentru David Lynch (care a regizat doi ani mai târziu două dintre piesele trilogiei), i-a oferit lui Dabija posibilitatea de a jongla cu câteva din elementele preferate: personaje labile psihic, scenografie extrem de simplă și umor negru. Și i-a mai oferit ceva: șansa de a-l readuce pe Marcel Iureș – cel mai bine cotat actor român la Hollywood – pe scena Odeonului.

Construite intr-un decor redus la esențial, poveștile lui Gifford capătă în montarea lui Dabija ascuțimea și profunzimea unor haiku-uri. Nimic încărcat, nimic îngroșat, și, în schimb, o precizie aproape chirurgicală în a tăia imaginile. O undă de mister care străbate ca un fior fiecare dintre cele trei momente și accente așezate întotdeauna pe cuvântul potrivit și imaginea potrivită. Tendința spre esențializare pe care a căpătat-o teatrul lui Dabija, vizibilă în cele mai recente montări, căutarea și dezvăluirea forței actorului, întoarcerea către "teatrul sărac" așa cum îl propovăduia Grotowski domină și această montare.

Nu e montare în care Alexandru Dabija să nu producă recitaluri actoricești. Sala se încălzește, spectatorii marșează și se duc tiptil, halucinați sau doar amuzați, ori încotro vor să-i poarte actorii. Cele trei părți independente, legate doar prin faptul că se petrec în aceeași cameră de hotel, au coagulanți subliminali care fermentează un plan secund al bizareriei.