ALICE ÎN ȚARA LUI WESKER
Metamorfozarea piesei cazone- care a sporit faima dramaturgului Arnold Wesker, catalogat drept “cel mai radical dintre tinerii furioși” de la răscrucea jumătății secolului trecut – într-un vis de iarnă, cu tentă thriller ultra stilizat, a reușit perfect. Mai ales că și realitatea a contribuit prin marțea neagră a lui 11 septembrie la potențarea tensiunilor latente. La aproape patru decenii de la premiera absolută, textul își reconfirmă calitatea de fulminantă diatribă la adresa intoleranței. Termen generic ce implică relațiile umilitoare de subordonare obtuză, încurajare asiduă a conformismului sclerozant, indiferența criminală față de vulnerabilitățile ființei umane. Ceea ce ieri era redus la un simplu conflict de clasă și un mesaj antimilitarist se dovedește a avea valențe mult mai profunde și complexe, evidențiate spectaculos de insolitul acestei concepții scenice de mileniul trei.
Surprinzătoare este translatarea a ceea ce autoironic autorul numea “școala chiuvetei de bucătărie” – un realism crud – într-un suprarealism atent scenografiat și iluminat de către arh. Cătălin I. Arbore, coregrafia și ilustrația muzicală (inspirată de “Requiem”-ul lui Weber) aparținând regizoarei.

Nuanțele atent dozate din interpretarea actorilor, ironiile permanent contrapunctate de un suflu tensionat mă obligă să nu fac diferențieri între partiturile actoricești. Fiecare a creat un personaj viabil, surprins în datele esențiale, fără ostentație sau doar efecte de suprafață, atent în același timp la gesturile și mișcările celuilalt, ceea ce face ca între acestea să nu existe fisuri.

Un clișeu al culturii populare spune că armata te-ar face bărbat. Represiunea sistematică, bazată pe regulamente capătă astfel demnitatea ritului de inițiere. Astăzi, când conscripția generală tinde să fie înlocuită de armata profesionistă, numai femeile mai pot crede așa ceva. Astfel, Alice Barb, regizoarea spectacolului Cartofi prăjiți cu orice de Arnold Wesker, pus în scenă la Teatrul Odeon, afirmă peremptoriu în caietul program că "armata este locul unde băieții devin bărbați" și că ea dorește să descrie dramaturgic acest proces de transformare din unghiul de vedere al unei femei. Demersul regizoral s-ar situa astfel sub deviza: "o poveste despre bărbați spusă de o femeie". Obiceiul femeilor de a spune una și a face alta este, în cazul de față, un noroc. Spectacolul este mult mai interesant, mai complex, mai frumos în fapt decât în intenție. Spectacolul este construit cu grijă pentru ritm, vizualitate și ambient sonor. O armonie alb-albastru, agresată uneori de roșu sângeriu, domină scena. Personajul feminin care planează în înălțimi (Iuliana Costiniu), metaforă a eternului feminin, nu catalizează procesul de maturizare, cum pare a crede regizoarea, ci unește pe protagoniști, deasupra diferențelor sociale și temperamentale, în plan biologic, transcultural. Tablouri de mare efect încheie cele două părți ale spectacolului, iar glisarea finală a tavanului sălii Majestic, care face să apară "cerul înstelat deasupra noastră", umple spectatorii de încântare.
Interpreții recruților pun în jocul lor culoare și vervă. Petre Nicolae și Gabriel Pintilei sunt veridici în duritatea lor de oameni simpli. Ioan Batinaș are aplomb în rolul de soldat neîndemânatic, iar Aurelian Bărbieru emoționează prin candoare rănită și alunecare în tragic. Pentru cei care au văzut piesa la vremea ei, spectacolul are o semnificație deosebită. Lumea s-a schimbat mult între timp, iar cauza care înflăcăra mințile pe atunci, aducerea imaginației la putere, pare astăzi caducă. Rebelii de altădată, astăzi cumințiți, dornici de confort și siguranță, se percep cu emoție pe ei înșiși, așa cum au fost, dar înțeleg și cum sunt văzuți, cu distanțare ironică, din perspectiva de azi. Alice Barb a reușit să combine în mod inteligent empatia cu distanțarea. S-a apropiat cu emoție și înțelegere de lumea lui Wesker, amintindu-ne însă mereu că ea nu mai este, întru totul, a noastră.