Câtă speranță este un spectacol de aproape 3 ore, în care Radu Afrim reușește să înglobeze întregul său univers creator, și totodată, reușește să expună propria concepție despre artă, despre lume și, poate, despre viitor. Este un spectacol în care regăsim afrimismul în toată complexitatea lui: personajele cu identități incerte, simboluri și metafore animaliere, song-uri halucinante, costume kitsch și stări extreme ale unor conștiințe confuze. Este un spectacol cu de toate, cu tot ce înseamnă Radu Afrim în materie de teatru, cu bune și cu rele.
Visceral și dureros ca un testament, Câtă speranță reunește 20 de scheciuri aparținând lui Hanoch Levin, scheciuri care vorbesc într-un limbaj absurd, grotesc, adeseori trivial, despre personaje ratate și universuri în disoluție.

Spectacolele lui Afrim deschid ferestre spre sensuri filozofice caricaturizate. Pot sa placă sau nu dar sunt recognoscibile, au tăietura, croiala și "la griffe" a unui stilist deja confirmat. Afrim e creatorul unui univers care obligă kitsch-ul, grotescul, inocența și cruzimea să conviețuiască pașnic în speranța reconstrucției unui alt paradis. Fie el haotic, distorsionat, disproporționat, disociat. Câtă speranță... nu te poți abține să murmuri ! Câtă speranță, scenariu pe textele dramaturgului israelian, Hanoch Levin, e pretextul lui Afrim de a pune reflectoare și glamour pe interpretările actoricești, unele - reconfirmări grațioase, altele - noutăți surprinzătoare și notabile, la Odeon. În jurul speranței muribunde se articulează acest puzzle de momente și songuri, ca o iluzie în care regizorul pompează energie cu paiete, într-un cabaret cu accente tragice.

Radu Afrim are la dispoziție totul și își permite totul, în Câtă speranță, noul spectacol al Teatrului Odeon din București. Afrim a lucrat cu cea mai bună trupă din București, cu actori dispuși să experimenteze și să meargă foarte departe alături de regizorul în care cred.
Regizorul a construit acest spectacol dintr-o poziție care îi dă voie întotdeauna să întoarcă pe dos teatrul - cea de orchestrator multipremiat. Este un unghi din care își permite să riște. Apoi, Afrim mai are la îndemână un lucru deloc de neglijat: curajul său. Cu un text adaptat și care sună foarte bine pe românește, Radu Afrim aruncă publicul în mai multe universuri paralele. Jocul fanteziei sale este total. Personajele vorbesc colorat, se îmbracă țipător, comunică cifrat, înțelegându-se perfect și își creează propriile momente de glorie, din care ies mai mereu cu demnitatea netăiată.

În aproape trei ore, îți trec prin fața ochilor 11 actori și peste 50 de personaje. Afrim se folosește de tot ce are teatrul - de directoare, Dorina Lazăr, de sunetist și de domnul care cară mobila, de îngerașul decorativ de pe prima loja și de intrările și ieșirile laterale.
Lumea în care toți aceștia își trăiesc "20 de tripuri deep" e delimitată de uși și chei, de imagini cu pești zburători ca în Arizona Dreaming, de obiecte imaginare și flori lipite pe geamuri, de linii trasate cu creta și de sticle de lapte. Fiecare își vede de povestea lui, trăgând după el nebuniile și speranțele sale.
Lume, lume, du-te la teatru! O sa vezi clovni, magicieni, tipese, canguri, profesoare, țărănci, balerine trecute de orice vârstă, chinezi, pe Nana Mouskouri, lăptari, cântăreți și pe Rodica Mandache în rolul Rodicăi Mandache. Dar nu-i așa de simplu: toți sunt trecuți prin retina magică a lui Afrim, pe care îl rog să nu se joace niciodată cu obsesiile lui acasă la el.

Radu Afrim a dat din nou lovitura pe piața autohtonă (încă destul de cuminte) a spectacolului de teatru. Montarea ne oferă prilejul intrării într-un cabaret, un show pop art, o întâlnire cu sufletele măcinate, mistuite de speranță.
Totul se întâmplă (de fapt, Nimicul se întâmplă) într-un spațiu al vecinătății. La limită, toți protagoniștii sunt vecini de existență, de supraviețuire într-o curte interioară încăpătoare cât Grădina Raiului. Hanoch Levin ne propune un univers dramaturgic cu totul special, teme aparent casnice, relații interumane fracturate, un amalgam de ironie și cinism. Spectacolul are un umor tăios, aseptic, foarte british dar și ionescian, într-o excelentă traducere a textului semnată de Doru Mareș.