Există un fluid de energie care circulă între Marius Manole și Antoaneta Zaharia, între ea și Adriana Trandafir, între Adriana Trandafir și Liviu Timuș, între ei toți și Pavel Bartoș; e ca și cum ar fi toți animați de aceeași flacără care trece de la unul la altul.(E singurul lucru pe care se pot sprijini, într-o montare în care funcția decorului e minimă, în care nu se au decât pe ei înșiși și un rece fascicol de lumină.) Reușesc să fie subtili și direcți, puternici și vulnerabili și, întotdeauna, disperați: există o urgență a ultimei clipe în care poate veni salvarea, suicidară decizie de a spune ceea ce simți și crezi, ceea ce viața în turma societății te-a învățat să ascunzi. Pentru că în austeritatea lui extremă, Chip de foc are forța de a da foc unei bucăți din propria noastră ființă, cea dispusă oricând să aștearnă valul protector care ne face să ne credem la adăpost de propria lașitate, trădare, teamă. Dar dacă nu suntem?

Chip de foc, noua premieră a Teatrului Odeon, este un recviem, o reprezentație-strigăt al unei generații sacrificate. O piesă despre „sindromul tinereții”, despre cât de greu e să fii tânăr în lumea de azi.
Inspirat de textul lui Mayenburg regizorul construiește o reprezentație cinematografică cu prim planuri și gros planuri puternice, cu un decupaj și un montaj impresionante prin rigoare. În acest demers, îi este din nou aliat și catalizator scenografa Diana Ruxandra Ion. Ea spațializează spectaculos: o punte străjuită de o enigmatică baie încadrată de siluete – loc al claustrării, al încremenirii în obsesie, al purificării – desparte încăperile anodine ale familiei alienate și alienante pentru cei doi eroi – prin indiferență, răceală, lipsă de afectivitate. Muzica admirabilă a Adei Milea şi light designul conceput de regizor, confer spectacolului o atmosferă hipnotică. În acest ambient plastic, excepțional este jocul actorilor, lucrat în filigran, meticulos, tăios, subtil și rafinat.
Chip de foc – poetic, crud, senzual – un spectacol insomniac pe care merită să îl vizionaţi.