Surpriza spectacolului e că halucinațiile din capetele lui Leonida și al neveste-si se revarsaă pe toată suprafața scenei, par a căpăta o existență fantastică, într-un amestec delirant de iluzii candide și perversiuni demonice, cu dansuri sălbatice și jerbe de lumini amăgitoare.(…) Textul de numai câteva pagini, fără să se fi adăugat un cuvânt, durează o oră în viziunea grotească a lui Măniuțiu. Este o bijuterie scenică de mare originalitate, care ar merita șansa de a fi prezentată la festivaluri internaționale.

Păpuși cu aer rigid sau fals vioi, apariții stranii și neliniștitoare ca dintr-o piesă beckettiană (nu este oare Caragiale un precursor al teatrului absurdului?), pașnicii republicani Leonida și Efimița – Constantin Cojocaru, un soi de țânțar astenic de o veselie tâmpă, și Dorina Lazăr, o matroană obeză și înceată în reacții (impecabil portret!) – sunt, cumva, personaje secundare în haosul pestriț din jur, a cărui duhoare pestilențială parcă o simți … Un spectacol “rău”, amar și trist, care doare și care vine din durere… Un spectacol Caragiale adevărat, în Anul Caragiale, Secolul Caragiale, Mileniul Caragiale …