Prin detalii de expert - diversitatea spațiilor de joc, lumina surprinzătoare, acordarea vocilor Imogena-Iachimo ca într-o simfonie, mișcările la ralenti de după război și multe altele - Bocsardi Laszlo creează un plan al coerențelor subtile extraordinar dozate care, pe lângă senzația de lucru împlinit și de Shakespeare curat, construiesc solidul eșafodaj semantic al unui spectacol ce merită văzut și revăzut.

Interesul spectatorului rămâne treaz datorită invenției continue a regizorului, bine servită de actori, datorită multitudinii de gadgeturi și gaguri, "efecte speciale", specifice scenei, dar nu la îndemâna oricărei imaginații somnolente (a lui Bocsárdi e în permanență trează). Astfel și tragedia devine mai ușor de suportat, filtrată subtil prin sita comică ce se țese cu ajutorul celor de mai sus.

Cymbeline pare să fie unul dintre spectacolele cele mai provocatoare ale stagiunii și ar trebui văzut mai ales de cei care apreciază noutatea în montările shakespeariene.