Suntem în fața unui eveniment cultural, care ne obligă la o reinterpretare a actului teatral.
În Epopeea lui Ghilgamesh am redescoperit un alt Dragoș Galgoțiu, care a reușit asemeni unui alchimist să extragă din cele mai complicate și tari esențe, simplitatea. Simplitatea poveștii fundamentale despre viață și moarte, despre început și sfârșit, despre absolut și despre nimicul atotputernic. Este foarte greu și riscant să te apropii de un text care a traversat mileniile, din care au rămas fragmente, și unde pulsează însăși rațiunea noastră de a exista sau de a nu exista.
Este impresionant exercițiul mental și emoțional pe care Dragoș Galgoțiu ni l-a dat spre reflecție.

Complexitatea textului și seria de apariții ale personajelor din mitologia mesopotamiană sunt strălucit completate de costume impresionante și o scenografie care pune în evidență tragedia eroilor din legendă, care, de altfel, sunt arhetipuri ce trimit la aspecte umane universale.
Spectacolul, deși trebuie să facă față unui text complicat, cu referiri la concepte culturale adânci, are cursivitate vizuală și o scenografie impresionantă (semnata de Andrei Both), care lasă loc gesturilor largi ale personajelor, cu apariții sculpturale grandioase.

Cum să dramatizezi mitul? Cred că Dragoș Galgoțiu a găsit o formulă viabilă. Răspunsul sau este: lăsându-l așa cum a ne-a fost transmis, netăind o linie de text, nu jucându-l, ci, mai degrabă, povestindu-l, recitându-l, mizând pe puterea lui incantatorie și pe talentul actorilor ajutați de o scenografie spectaculoasă, de costume fastuoase, de o muzică minunată și de lumini. Cred că avem nevoie de asemenea spectacole contra curentului. Cred că avem nevoie să ne întoarcem din când în când la izvoarele teatrului. Cred că avem nevoie de regizori ca Dragoș Galgoțiu care își urmează o idee în care crede fără rest. Cred că avem nevoie de actori care să ne amintească de unde se trage arta lor.