În spectacolul joi.megaJoy, chiar e vorba de o sărbătoare! La Teatrul Odeon, textul lui Katalin Thuroczy capătă savoarea și splendoarea unui meniu regal. Joia e ziua de întâlnire a celor care se cunosc din timpuri imemoriale. În casa Zsuzsei, în jurul mesei - se presupune abundente altădată, astăzi cu un meniu muncitoresc - se strâng săptămânal bătrânii. Se salvează cu ce mai stă în puterea lor, aruncându-se cu voluptate în limbuție și bucurii gastronomice. Singura modalitate de supraviețuire rămâne să pompeze energie vitală în propriile amintiri. De la bacalaureatul de acum 40 de ani, până la adulterul soțului sau de la școala de ofițeri până la scrisorile trimise lui Franz Jozef și reginei Elisabeta, personajele își regizează trecutul într-un joc, mereu același, mereu diferit. Cheia de boltă a spectacolului e interpretarea remarcabilă, spumoasă, atingând cotele maxime ale comicului de cea mai bună calitate. De văzut, de fredonat, de aplaudat!

În lumina somptuoaselor candelabre se instalează, din capul locului, universul "Afrim": decrepitudinea de proporții apoteotice, dureroasă în sine, e tratată cu excelent umor. Regizorul răvășește nemilos, insolent-jucăuș, toate clișeele și tabuurile legate de vârstă și de senilitate. În atotstăpânitoarea deriziune, regizorul creează breșe de delicatese și profunzime. Oricât de grave și de dureroase ar fi adevărurile despre neputință, totul intră într-un comic suculent. Un asemenea spectacol, pur și simplu, nu se ratează! Alegeți fie partea care vă înduioșează și vă întristează, fie cea care vă distrează colosal. Dar nu ratați premiera de la Odeon! Așa ceva se vede rar în București.

Trecerea din registrul realismului scenic în cel al metaforei este principalul succes la montării, succes în care meritul aparține deopotrivă regizorului, scenografilor (decor: Vittorio Holtier, costume: Ilona Varga-Jaro) și actorilor. Sărbătoarea de joi e un ritual, familia se strânge la un fel de ospăț. Masa Biedermaier e lipită de masa din bucătărie, ca să încapă toți, să aibă unde, în timp ce se îndoapă și beau, să-și joace biografiile imaginare și frustrările reale. În acest spațiu strâmt, Afrim modifică mereu distanța dintre spectator și personaj - demn de iubire sau de milă, de dispreț și de batjocură, convenția teatrului naturalist devine comedie muzicală, mișcările încetinite de boli și privirile stinse de conștiința morții apropiate se transformă în pași ritmați de energia cântecului, vitalitatea dorințelor e mai puternică decât istoria și destinul.

Radu Afrim a găsit în piesă un excelent material pentru propria sa înclinație spre descrierea detaliată, suculentă, savuroasă a felurite vietăți umane și el face acest lucru, în spectacol, cu o voluptate care li s-a transmis, vizibil, și actorilor; în plus, "toposul" revărsării permanente de bucate - Marea crăpelniță pândește în apropiere - îi oferă ocazia, din plin speculată, de a-și exercita și predilecția spre un soi de rococo suprarealist care tinde să devină marca sa stilistică. Este, în totul, un spectacol epicureu și generos, în care ai senzația ca totul se dezlănțuie cu indicibila plăcere: textul, regia, actorii. Aceștia din urmă au, fiecare, "momentul" său - și fiecare profită de el spre a se "arată" cât mai deplin: Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Virginia Rogin, Irina Mazanitis, Liana Mărgineanu, Crina Mureșan, Jeanine Stavarache, Ana Maria Moldovan, cărora li se alătură, cu distincție, Tatiana Iekel, sunt parcă într-o competiție deschisă pentru locul de "cea mai bună", după cum, "la masculin", luptă asemănător Constantin Cojocaru, Virgil Andriescu și Alin Teglas. Desigur, îi nedreptățesc pe toți notându-le atât de sumar contribuția, dar importantă este, în acest spectacol, echipa. Or echipa, ca echipă, se dovedește mai presus de orice laudă.