Teatrul Odeon a sărbătorit, în încheiata stagiune, 50 de ani de la crearea trupei matcă, Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, condus timp de 36 de ani de către distinsa directoare, doamna Elena Deleanu. Pentru aniversare s-a ales piesa lui G.M. Zamfirescu, Domnișoara Nastasia, montată tot de Horea Popescu în stagiunea 1956-1957, la trei decenii de la premiera dată de Compania Bulandra – Manolescu – Maximilian – Sorin. Un arc de timp peste modificări de mentalitate și schimbări de regim, care însă nu au afectat substanța dramatică a acestei comedii tragice, ba, din contra, îi confirmă actualitatea. Căci astăzi, mai mult ca oricând, interesează problema aspiraţiei ce se sufocă între speranţa iluzorie şi resemnarea fatală, eşecul în moarte definitivând decăderea. Este o viziune deosebit de modernă, alimentată de un umor amar, ce ţine de o ironie a sorţii caracteristică românului, asupra realităţii de la 1927. Este exact ceea ce îşi dorea să izbutească scriitorul–regizor G.M. Zamfirescu atunci când constată: "De un secol aproape nu facem altceva decât să respirăm prin plămânii metropolelor artistice europene".

Domnișoara Nastasia, mireasa cu jupe negre, sare de pe marginea unui mormânt direct în pregătiri de nuntă, cu planuri de răzbunare pe care le și duce, înfiorător, la capăt, spânzurându-se din actul conjugal neconsumat. Lovitura imparabilă îl spulberă pe mirele ucigaș înapoi în gândul sinuciderii, de unde plecase să ucidă. Spectacolul Domnișoara Nastasia va face probabil carieră, prea este conjugat din patimile năzuroase sau serafice ale tuturor, din spiritul îngroșat de țuică al cârciumii LA FANE (Mecca și maidan concomitent). Ca să nu mai vorbim de toleranța înduioșătoare a publicului față de binecunoscuta bârfă smintită din jurul unui sicriu – "plângi, fă, să te vadă lumea!" – și din vecinătatea unei mirese – "mă cunună popa cu Dumitrache și eu mă gândeam la Fane!"