„Alexandru Mâzgăreanu surmontează cu brio toate dificultăţile şi ne oferă un spectacol rotund, inteligent, bine articulat. Reuşita lui vine, în primul rând, dintr‑un acut simţ al ritmului. El ştie perfect când să „taie“ o scenă, de regulă pe o exclamaţie, ştie când să impună schimbarea de tempo, de tonalitate, de atmosferă.
Talentul şi înţelegerea rolurilor sunt indiscutabile. Armonizarea stilistică a interpretării este remarcabilă. Ionel Mihăilescu, în rolul lui Joseph Eliot, personajul tracasat, falsificat, manipulat, alternează excelent momentele de autocontrol şi cele de dezorientare. Accentele pe care le pune în replicile care încheie unele scene sunt extrem de eficiente. Elvira Deatcu, în rolul soţiei, şi ea victimă a hackerului, se remarcă printr‑un joc secund bogat. Gesturile care îi exprimă frământarea interioară, în timp ce îşi ascultă partenerul, sunt nuanţate şi expresive. Scena în care joacă în conformitate cu indicaţiile personajului narator este un tur de forţă. Ea reuşeşte să fie credibilă şi, în acelaşi timp, falsă, sugerând cu subtilitate că tot ceea ce face şi spune poate fi adevărat şi, poate, nu. Cuplul de agenţi FBI format din Marian Ghenea şi Ioan Batinaş funcţionează foarte bine, prin individualizarea personajelor şi constrastul dintre ele. Cei doi reuşesc să insinueze ameninţarea, pe un fond de autoderiziune bine menţinut. Mihai Smarandache are o sarcină deosebit de grea. El trebuie să insinueze puterea malefică a hackerului şi, în acelaşi timp, magnetismul său erotic şi fragilitatea venită din frustrare. Tânărul şi frumosul actor reuşeşte cel mai bine să redea dimensiunea erotică a personajului, celelalte două rămânând implicite.