Suntem in fata unui eveniment cultural, care ne obliga la o reinterpretare a actului teatral.
In Epopeea lui Ghilgamesh am redescoperit un alt Dragos Galgotiu, care a reusit asemeni unui alchimist sa extraga din cele mai complicate si tari esente, simplitatea. Simplitatea povestii fundamentale despre viata si moarte, despre inceput si sfarsit, despre absolut si despre nimicul atotputernic. Este foarte greu si riscant sa te apropii de un text care a traversat mileniile, din care au ramas fragmente, si unde pulseaza insasi ratiunea noastra de a exista sau de a nu exista.
Este impresionant exercitiul mental si emotional pe care Dragos Galgotiu ni l-a dat spre reflectie.

Irina Budeanu, Azi, martie 2009

Complexitatea textului si seria de aparitii ale personajelor din mitologia mesopotamiana sunt stralucit completate de costume impresionante si o scenografie care pune in evidenta tragedia eroilor din legenda, care, de altfel, sunt arhetipuri ce trimit la aspecte umane universale.
Spectacolul, desi trebuie sa faca fata unui text complicat, cu referiri la concepte culturale adanci, are cursivitate vizuala si o scenografie impresionanta (semnata de Andrei Both), care lasa loc gesturilor largi ale personajelor, cu aparitii sculpturale grandioase.

Oana Ghita, Mediafax, martie 2009

Cum sa dramatizezi mitul? Cred ca Dragos Galgotiu a gasit o formula viabila. Raspunsul sau este: lasandu-l asa cum a ne-a fost transmis, netaind o linie de text, nu jucandu-l, ci, mai degraba, povestindu-l, recitandu-l, mizand pe puterea lui incantatorie si pe talentul actorilor ajutati de o scenografie spectaculoasa,  de costume fastuoase, de o muzica minunata si de lumini.
Cred ca avem nevoie de asemenea spectacole contra curentului. Cred ca avem nevoie sa ne intoarcem din cand in cand la izvoarele teatrului. Cred ca avem nevoie de regizori ca Dragos Galgotiu care isi urmeaza o idee in care crede fara rest. Cred ca avem nevoie de actori care sa ne aminteasca de unde se trage arta lor.

Liviu Ornea, Observator cultural, mai 2009

Epo­peea lui Ghilgamesh arata omul in toata profunzimea temeri­lor sale. Spectacolul lui Dragos Galgotiu porneste pe acest traseu filozofic despre sensul omului si se inchea­ga intr-un studiu care vrea sa stra­bata timpul si sa scoata in evidenta esen­tialul.
Este teatru, in aceeasi masura in care poate fi privit ca lite­ratura in stare pura sau spectacol de imagine. Nu teatralitatea l-a inte­re­sat atunci cand a ales textele epo­pe­ii, ci pu­terea lor de a vorbi despre esenta vie­tii. Astfel, ritmul spec­ta­co­lului este ace­la al povestirii, iar nara­tiu­nea este conceputa in terme­nii unei mistici exprimate in imagi­ne. Pen­tru ca asistam nu numai la un spec­ta­col de actorie, cu multe mo­mente coregrafice, ci si la unul al imaginii, al sunetului, al luminii.

Cristiana Gavrila, Time out, martie 2009

O lume fabuloasa, populata de regi si oameni de rand, de zei si fapturi monstruoase umple scena. Cetatea Uruk se etaleaza in toata splendoarea, in ritmul lent al unui vis sau al vechilor istorii. Totul este impresionant: aparitiile personajelor, tinuta lor, costumele bogate, gesturile ritualice, dansurile expresive, framintarea de lut si vointa din care zeita Aruru (Raluca Vermesan) il creeaza pe Enkidu, obiectele scenice - cubul transparent, zidul labirintic, poliarticulat, mobil, semitransparent si el, carul alegoric al zeitei Ishtar (Ana Ularu) -, elementele fantastice - taurul ceresc (Ionut Kivu), ingerul mortii (Ionel Mihailescu), paznicul Huwawa (Tiberiu Almonsino), luptele dintre Enkidu, Ghilgamesh si Huwawa.

Anca Rotescu, Observator cultural, mai 2009