Desi impletirea dintre teatru si dans in acelasi spectacol nu este noua, in Portretul lui Dorian Gray de la Odeon, este inedita. In ce consta originalitatea structurii acestei montari?
Prioritate a avut gandul spectacolului si nu solutia estetica legata de dans, care este doar una din consecinte, unul din elementele de seductie, nu numai de personalitate. Interesul meu pentru text, nu a fost legat de dans in primul rand, ci de non-verbalitate. Aceasta nu e descriptiva, ci se refera la realitati interioare, estetizeaza pentru ca deformeaza realul, si astfel a dus inspre forme de dans, de balet. De mai mult timp, sunt tot mai preocupat sa dezvalui realitati din umbra, un fel de impresii ale memoriei, trairilor, emotiilor extrem de subiective, de personale. Dorian Gray este foarte legat de o experienta scenografica pe care am avut-o cu Andrei Both la Budapesta cand am montat Medeeamaterial (Heiner Müller). Spectacolele nu seamana fizic, ci ca directie, ca experienta teatrala. Pe de alta parte, exista doua teme majore pe care le exersez chiar de la primele mele spectacole, Neintelegerea din 1979 si un alt spectacol foarte special pe care l-am facut tot cu Andrei, La 50 de ani ea descoperea marea . Spectacol foarte apropiat de experiente despre care noi nu stiam, dar care se intamplau atunci in lume, facute de Robert Wilson si Pina Bausch. Si acolo era vorba despre o deconstructie si de o reconstructie a realului, exista o relatie intre gestul teatral si muzica, intre gestul teatral si dans, dar nu facut cu dansatori. In Neintelegerea exista o tema importanta, o obsesie a abisului, a lumii de dincolo de vizibil, o nostalgie a absolutului, in sensul in care apare in picturile lui Caspar David Friedrich. Cu timpul nostalgia aceasta abstracta a capatat culoare. Meditatia asupra teatrului ca Paradis pierdut, ca o insula a lui Prospero raportata la lumea reala, este una din temele mele majore. Cealalta tema, care apare in toate spectacolele de teatru pe care le fac de 26 de ani, este tema revoltei. Un alt spectacol apropiat de Portretul lui Dorian Gray este Baal , un amestec al temelor revoltei, esteticului si a nostalgiei fata de absolut. Sub pojghita delicata a rafinamentului, a frumosului pur, tema revoltei exista si in Dorian Gray , numai ca proportia e diferita.
Relatia pe care am inceput s-o construiesc cu Razvan, din momentul in care am facut o Gala a Dansului la Odeon, mi s-a parut ca e un prilej foarte bun, ca impreuna cu un artist de calitatea lui absolut extraordinara, sa discutam despre aceste lucruri. Pentru acest demers teatral a fost un partener exceptional in doua planuri si in calitate de coregraf si in cea de interpret. Daca alaturi de Andrei si Razvan am inceput constructia spectacolului, Doina Levintza si Alexandru Abagiu au dezvoltat drumul deschis. Doina a fost cea care a impins totul spre un estetism acut. Distributia de mare calitate de la Odeon cuprinde in majoritate actori cu care eu lucrez demult, dar si oameni tineri care au intrat in echipa. La care se adauga mici descoperiri, cum este unul din miracolele acestui spectacol, Oana Cojocaru, micuta balerina, care era in clasa a IX-a atunci cand am distribuit-o. Fragilitatea si talentul ei conteaza mult in spectacol. Dansul este o consecinta, e firesc ca spectacolul sa alunece spre balet, spre o forma pura. Acolo se fac legaturile cu lumea de dincolo de vizibil, cu Utopia estetica a lui Wilde, cu viziunile lui Caspar David Friedrich, pictorul filosofilor, cu melancolii in care iluzia teatrala devine Paradisul pierdut. Chiar daca spectacolul este construit secvential, am incercat ca trecerile sa fie in spiritul lui Wilde, sa loveasca subtil, invizibil.
In ce masura temele reflectiei dumneavostra asupra romanului sunt esentializate in scenografie?
Portretul lui Dorian Gray este unul dintre ultimele mituri ale civilizatiei europene, ca Faust, care revine in multe dintre spectacolele mele de teatru. Pentru mine, miezul acestei povesti este relatia persoanei cu sine insasi, in oglinda, relatia intre experientele interioare si fictiunea care oculteaza fiinta. Acesta e nucleul spectacolului pe care am construit toate temele. Am incercat sa rezolv in mod radical, din scenariu, unirea tuturor planurilor. Era nevoie de un scenariu scris ca pentru cinema, care sa includa solutii. Tacerea personajului central deformeaza naratiunea, conflictele, spatiul. Dansul e produs al acestor deformari si deregleaza mai mult echilibrul povestii. Era nevoie nu de un decor sau de un spatiu teatral, era nevoie de un instrument de dramaturgie vizuala. Andrei a personalizat expresiv scena, a continuat integrarea temelor prin marile lui obiecte teatrale. Senzual si monumental, decorul structureaza spectacolul, ordoneaza si modeleaza relatia dintre imaginar si real. Scenografia devine eseu. Oglinda care acopera scena picturalizeaza imaginea teatrala prin trasparenta si reflectare, tabloul devine scena de teatru, dansul pe scena, iluzia si teatrul in teatru au multiple ecouri in constructia vizuala.
Imi amintesc de o discutie de acum cativa ani pe care am avut-o cu Andrei Both, despre ce facem noi, despre drumuri, despre alegeri si el imi spunea ca tocmai a vazut ultimul spectacol al lui Wilson, care nu l-a surprins. Erau lucruri pe care le mai vazuse, pe care le stia. Dar era ceva foarte important in acel spectacol. Totul era dus pana la capat. Imi spunea ca e intr-o perioada artistica in care tine foarte mult sa termine spectacole. De cand ma stiu, eu am fost un fel de pilot de incercare. Mi s-a parut ca e bine sa risti important, sa te joci cu limitele, sa ai curaj in actul estetic. In cazul Dorian Gray , a fost extrem de important sa incercam sa ducem lucrurile pana la capat. In anumite momente, asta mi se pare cel mai important. Dansul, non-verbalitatea, toate structurile esentiale, picturalitatea, muzicalitatea si imaginile traslucide, fluide, toate au fost imaginate cu dorinta de a face un spectacol care sa emane armonie, imagini imateriale si o lumina speciala, indiferent cat de complicat, plin de umbre, ar fi labirintul lui interior.
Exista o afinitate intre estetica stilului dumneavoastra regizoral/coregrafic si estetica dandysmului?
Exista o reactie de respingere evidenta a fenomenului dandy fata de „dimensiunea banala” a existentei. Estetismul universului dandy are o motivatie care imi este extrem de aproape. Evaziunea dandy si nostalgia mea pentru lumile de dincolo de vizibil sunt similare. Exista o seductie comuna exercitata de umbra, de deformarea abstrusa si de luminile unui Paradis pierdut teatralizat. Dandysmul e polemic, estetizarea realului e o forma de revolta. Revolta mea e de obicei mai brutala, mai directa. Exista si alte perpective ale apropierii. Cand faceam armata, intr-un regiment disciplinar din sudul Olteniei, intr-o lume ingrozitoare, cu crime si cu o mizerie de nedescris, in satul din apropiere gaseam carti extraordinare pe care nu le cumpara nimeni. Atunci am avut ocazia sa citesc Huysmans – In raspar . Toata constructia mea estetica de mai tarziu a fost marcata de spiritul acestei carti. Ulterior, discursul lui Hocke asupra manierismului si descrierea sensibilitatii asianice, interesul lui pentru deformarile oglinzilor si pentru ratacirile prin labirinturi imaginare, a avut un efect similar. Trecerea spre Portretul lui Dorian Gray a devenit gestul cel mai firesc.
Ce loc ocupa in spectacol relatiile din cadrul triunghiului Dorian, Basil, Henry?
In anumite planuri ale constructiei geometrizez destul de mult. Triunghiul acesta mi-a permis sa controlez structura foarte bine. Am adaugat un alt plan prin narator, care dezvaluie cartea si pe autorul ei ca pe o alta oglinda. Am fost tentat sa introduc elemente din biografia lui Oscar Wilde, reflex tragic al cartii, dar am simplificat. Mi s-a parut ca discursul scenic ar putea pierde farmecul povestirii. Naratorul coaguleaza dimensiunea verbala a esteticului, teoria estetica si hipnotismul teatral al frazelor lui Wilde.
Un alt personaj dezvoltat din structura de baza este cel al servitorului. Este acesta un alt dublu al lui Dorian Gray?
Personajul mut, misterios, fiinta tacuta din umbra, face parte din nelinistile mele constant exprimate. A aparut in spectacolele examen din facultate, in Neintelegerea , in Copiii lui Kennedy , in Mult zgomot pentru nimic, in Medeeamaterial . Exista mai multe teme pe care el le coaguleaza, exista un nor sematic care pluteste in jurul lui. Dimensiunea faustica a spectacolului il dezvaluie ca dublu intunecat al lui Dorian. E legat de presiunea timpului distrugator, de moarte, de pericole neclare, de neinteles. E profund malign, dar evoca mereu o nostalgie prerafaelita, prezenta lui este o caligrafie estetica a raului, a trairilor dureroase.
Portretul lui Dorian Gray este in acest moment cel mai cautat spectacol al Teatrului Odeon. Are deja spectatori fideli care vin sa il revada de mai multe ori. V-ati asteptat la un asemenea succes?
Tipul de teatru pe care il fac eu a provocat intotdeauna atitudini extrem de radicale. In anul III, cand am facut la Sibiu Neintelegerea, a fost o reactie extrem de puternica a presei si am primit premiul Festivalul de Regie. La urmatorul spectacol insa, Copiii lui Kennedy , majoritatea presei a fost rece, dar reactia publicului a fost teribila. La trei ani de la premiera erau sute de oameni care nu reuseau sa intre si fortau usile de la intare. A fost un mare scandal cateva luni in ziare si am fost aparat de doamna Catalina Buzoianu si de Dinu Cernescu. Mai e ceva ... eram student, domnul Liviu Ciulei a venit la noi la cursuri si ne-a descris un fel de teorie secreta, care m-a marcat. Exista spectacole importante si spectacole neimportante, spunea el. Nu conteaza spectacolele care sunt doar bune, chiar foarte bune, la fel cum nu conteaza nici cele proaste. Spectacolele importante sunt cele care dau viata artei teatrale. Totdeauna spectacolul de teatru a fost pentru mine un act de marturisire. Cu riscul reactiilor vehement negative, cu riscul depasirii zonelor estetice acceptate, dar si cu experiente importante care au dat un sens existential actiunii teatrale. Uneori spiritul aventurii estetice poate fi extrem de radical si are o dimensiune inevitabil egoista. E un act de traire, e animat de convingeri si are nevoie de mari energii subiective. Am vrut insa ca Dorian Gray sa fie un spectacol terminat. Exista un sens al fiecarui act teatral. Reprezentarea pe scena a cartii lui Wilde in mijlocul unui mare oras murdar, intr-un timp al destramarii dimensiunilor culturale, avea in mod sigur nevoie de public bun, de entuziasm si de multa caldura.