de Luigi Pirandello, regia Vlad Cristache

În timpul unei partide de călărie, un tânăr costumat în Henric al IV-lea suferă un accident în urma căruia rămâne cu ideea fixă că el este realmente Henric al IV-lea, împăratul german din evul mediu. Timp de 20 de ani, cei din anturajul lui, îi întrețin această iluzie. Dar o întâlnire neașteptată îi dezvăluie acestuia o revelație. Va reuși să-și smulgă masca de nebun sau va rămâne pentru tot restul zilelor falsul Henric al IV-lea?

Descoperiți răspunsul într-un spectacol care oscilează între iluzie și realitate, între joc și adevăr, între nebunie și luciditate, între mască și anti-mască.

„Cel mai disperat, cel mai tragic dintre personajele lui Pirandello.” (Leone de Castris)
„Eroul tragediei vieții care n-a putut fi trăită.” (Adriano Tilgher)
„Henric al IV-lea este omul în care pot să se recunoască toate personajele pirandelliene.” (Luigi Baccolo)
„Pirandello nu a arătat niciodată tragedia ființei umane cu mai multă putere decât în această piesă.” (Domenico Vittorini)
„Henric al IV-lea și Hamlet, amândoi trăiesc tragedia descoperirii adevărului și a prăbușirii iluziilor.” (Ileana Berlogea)

Luigi Pirandello (1867 – 1936) a fost prozator, teoretician, dramaturg de prestigiu mondial în perioada interbelică și a exercitat o influență covârșitoare asupra teatrului contemporan.

Scrisă în 1921, piesa a avut premiera în România în 1926, în regia lui Victor Ion Popa, la Teatrul Național din Cernăuți. A mai fost montată de Lucian Giurchescu (cu George Constantin), Dominic Dembinski (cu Adrian Pintea), Liviu Ciulei (cu Marcel Iureș), Victor Ioan Frunză (cu  Attila Balasz).
Pentru Marius Stănescu rolul lui Henric al IV-lea înseamnă a IV-a colaborare a acestuia cu regizorul Vlad Cristache și a IV-a întâlnire cu Luigi Pirandello.

(Ne)nebunia lui „Henric al IV-lea”

Masca ne-a devenit realitate. Cu feţe pe trei sferturi acoperite, cu ochi ce rămân sigura cale de comunicare a expresivităţii, ne dibuim unii pe alţii în spatele peticelor de hârtie în straturi suprapuse ce ne apără sănătatea. Masca-simbol şi-a extins sensul şi ne ascunde nu doar sensibilităţile, fricile, jumătăţile de adevăruri, ci şi plâpânda stare de sănătate a unui corp mai puţin infailibil decât ni-l credeam, aşa antrenat şi suplimentat cu panacee. Masca pe scenă, însă, masca-metaforă îşi păstrează în continuare fascinaţia, misterul, ameninţă la fel de crud să devoaleze neputinţe şi minciuni şi nu se demonetizează în faţa lamentaţiilor zurlii.

Mai multe detalii …

Măștile lui Pirandello și realitatea vieții

Simbol definitoriu al teatrului, masca devine în teatrul lui Pirandello din mijloc al travestirii provocare a identității. Oamenii sunt ceea ce sunt, dar cel mai adesea o mască le acoperă eul. (Așa este dacă vi se pare!) Impusă de societate sau de orgoliul de a părea altceva decât e individul, masca e aproape inevitabilă. În căutările care alcătuiesc aventura vieții pe drumul căreia fiecare încearcă să se apropie cât mai mult de sine, jocul măștilor (se mai numesc și roluri sociale) a fost întotdeauna un filtru derutant. Filozofii încă mai meditează asupra acestui mister existențial, iar sociologii și psihologii introduc în discuție noțiunea de autenticitate cerând de la oameni să fie ei înșiși. Dar știu ei oare când și cum sunt ei înșiși?

Mai multe detalii …