Cronici

Textul italianului Pier Lorenzo Pisano este un tip de recitativ cumplit pe tema singurătăţii „printre ai tăi”, o fascinantă aventură pe insula catastrofei, a intoleranţei şi a ireparabilului, un eseu dramatic despre irepresibila şi, în egală măsură, zadarnica revoltă.

Zoltan Balazs nu avea cum să rateze un asemenea pretext de spectacol. Regizorul ne propune un experiment în bună măsură parateatral, foarte expresionist, sincretic. E vorba, (ca şi în cazul excepţionalului „Gardenia” semnat de acelaşi regizor pe aceeaşi scenă de la Odeon) de o abordare artistică atipică, comentabilă dar viabilă. Ne situăm undeva între realism magic şi fior mitologic, o simbolistică acută, primordială, o evanghelie a imposibilei şi dureroasei ne-iubiri, un univers în care cuvintele ascund adevărul şi amplifică încrâncenarea, o tulburătoare solitudine, o spectaculoasă, deşi calmă, împlinire a nefericirii.

Metamorfoza decorului (felicitări Constantin Ciubotariu!), cromatica specială a costumelor (imaginate inspirat de Andrada Chiriac) ca şi viziunea asupra personajelor sugerează un spaţiu de frontieră, un purgatoriu al zbaterilor lăuntrice. Trecutul e încă prezent iar viitorul e tragicamente previzibil.

O arcă, o corabie cu ancora la purtător, care nu va supravieţui potopului. Pentru simplul motiv că furtuna nu este ceva exterior protagoniştilor naufragiaţi în propriile amintiri. Unchiul/Necunoscutul este un fel de spectru al unei paternităţi absente sau deficitare. Niciun porumbel nu va anunţa pacea şi seninul. Acasă, acolo unde „nu plânge nimeni”, catargul corabiei rătăcitoare va rămâne înfipt în mijlocul mesei, asemenea unui pumnal. Cina în familie e un priveghi, cel mai activ memento mori.

Fiecare actor din distribuţie este perfect asumat, coerent, concentrat, incandescent (evident, cele mai vizibil elaborate sunt personajele interpretate de Silvian Vâlcu, Paula Niculiţă, Cătălina Mustaţă, Ediard Trifa şi Simona Popescu). Împreună cu Ioan Batinaş şi Cezar Antal, aceştia developează sugestiv fiecare moment şi menţin o tensiune valoroasă pe tot parcursul spectacolului, ceea ce este în sine o performanţă absolut remarcabilă.

Să ne înţelegem, „Pentru binele tău” nu este un spectacol de teatru comod, la îndemână, general prizabil. Dimpotrivă. E solicitant, pe alocuri excesiv, extravagant, nu pentru „marele public”. Cei care sunt mai inerţioşi, care văd în teatru mai curând divertismentul decât mesajul creativ, personal, adesea egoist al concepţiei regizorale, se vor simţi într-o postură mai mult sau mai puţin inadecvată. Însă, cei care vor alege să mizeze pe propunerea lui Zoltan Balazs, să păşească liber de prejudecăţi şi temerar în acest univers deopotrivă vizual, acustic şi ideatic insolit, vor trăi o experienţă memorabilă. Cred că atât spectatorii cât şi profesioniştii teatrului au nevoie de asemenea „praguri”, încercări, provocări, care nu sunt – în fond – decât alte trasee către aceeaşi destinaţie finală: emoţie, empatie, dialog. Poate nefiind plasaţi pe pământul bătătorit al genului (comic, parodic, realist sau dramatic) şi al mijloacelor consacrate, ne va fi mai uşor să ne restartăm.

Indubitabil, mai apoi vom reveni la „ale noastre”, dar şocul ieşirii din normă – fie el şi ocazional – poate echivala cu o veritabilă terapie.