de W. Shakespeare, regia Dragoș Galgoțiu

Distribuția

Hamlet: Eduard Trifa 
Claudius / Regele mort: Marian Ghenea
Gertrude: Ana Maria Moldovan
Polonius: Valentin Popescu
Ofelia: Ioana Bugarin
Laertes: Vlad Bîrzanu
Rosencrantz: Alin State 
Guildenstern: Cezar Antal
Gropari: Irina MazanitisLaurențiu Lazăr
Actori: Meda Victor, Anda Saltelechi, Ioana Mărcoiu, Simona Popescu, Iosif Paștina
Amy: Diana Gheorghian
Femeia în roșu: Mădălina Ciotea 
Osric: Marian Lepădatu
Reynaldo: Relu Poalelungi
Fortinbras: Ioan Batinaș

Dan Benga, Nicolae-Dan Cristian, Nicu Coman, Ion Iosif, Andrei Iosifescu, Șerban Lixandru,  Constanța Miu, Mihai Mitran, Dan Năstase, Gheorghe Neagu, Constantin Neagu, Dumitru Neagu, Petre Alexe, Iordan Popa, Gigel Popa, Dan Stanciu, Adrian Vasile, Cristian Vasile

Regia, versiunea scenică și coloana sonoră: Dragoș Galgoțiu
Decorul: Andrei Both
Costumele: Lia Manțoc
Light design: Cristian Niculescu, Ștefan Ioșca, Andrei Delczeg
Video: Sabina Spatariu & Luca Achim
Traducerea: Mihaela Crețu

Turnee și festivaluri

Premii

Galerie foto

Fotografii de Nicu Ilfoveanu

Data premierei: 9 decembrie 2018
Durata spectacolului: 2h 50' cu pauză

Nerecomandat sub 12 ani
Spectacolul conține efecte stroboscopice. Nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate și celor care suferă de epilepsie!

Este textul care îi oferă lui Dragoș Galgoțiu, regizor cunoscut pentru experiențele teatrale radicale și pentru fascinanta atmosferă pe care o au spectacolele sale, prilejul perfect pentru un discurs emoționant despre singurătate și moarte.

„Experiența existențială este crepusculară, ziua și noaptea se amestecă, ceea ce înțelegem este mereu bântuit de întuneric, de tot ceea ce nu înțelegem și niciodată nu vom putea înțelege. Fragila experiență a vieții e inevitabil umbrită de fantoma morții, moartea este mereu prezentă în jurul nostru chiar dacă o ignorăm, moartea e în noi, uneori o simțim aproape, oricând ne poate atinge.   
Unii dintre noi simt și visează moartea, sunt tulburați și atrași de fantasmele nopții, de călătorii ale spiritului în lumi de neînțeles, cu patima de a înțelege ceea ce în mod eronat pare posibil de înțeles.”

Dragoș Galgoțiu

Cronici

Teatrul Odeon. Hamlet, leul din cușcă

Se învârte ca un leu în cușcă, apasă pe telecomandă ca muzica să-i spargă urechile și să-i amuțească gândurile, după care o oprește și, așezat comod în scaunele ca de avion, se uită la un video cu Chris Rhea: Road to Hell. Nu are chef de griji, ci doar de muzică, eventual ascultată împreună cu prietenii lui buni, frate și soră, cu care împarte o reconfortantă intimitate. Contestă autoritatea, regulile și constrângerile. Lava din interior îi produce schimbări de dispoziție și răbufniri pe care nu le poate gestiona.

Mai multe detalii
Cam așa arată Hamlet din spectacolul omonim de la Teatrul Odeon, în regia lui Dragoș Galgoțiu. Tânărul se rotește în paradigma obișnuită a adolescenței. Doar că părintele îi moare, unchiul uzurpator îi ia locul și lumea lui se dărâmă. Încet-încet, nici prietenia nu va mai funcționa. Marele său sprijin afectiv se duce de râpă odată cu disoluția uneia dintre relațiile cele mai ofertante ale spectacolului, cea dintre Hamlet – Ofelia (Ioana Bugarin, gracilă ca fetele de azi, cu un bun echilibru între sexualitate și inocență) – Laertes (Vlad Bîrzanu fragil, nonșalant, interiorizat și drămuit în etalarea suferinței). Îmbrățișările lor, corpurile strâns lipite, hrănite de puterea prieteniei și a intimității sunt un garant al frumosului vieții. Toți vor fi condamnați să-l piardă. Mai mult, pentru ca singurătatea personajului principal să fie totală, regizorul elimină cu totul personajul Horatio, prietenul de încredere al lui Hamlet. Tot ce-i rămâne nobilului adolescent sunt prietenii falși, dar colorați. Apariția lui Alin State și Cezar Antal în Rosecrantz și Guildenstern este un spectacol în sine. Relația între cei doi actori este excelentă, cu momentele pline de ritm, cu mișcarea și mecanica mâinilor la unison impecabil construite.

Ceea ce face regizorul Dragoș Galgoțiu este să taie textul în cea mai logică și coerentă variantă din câte am văzut și să construiască o lume particulară în jurul lui Hamlet, înconjurând esența în straturile de materie vii și spectaculoase. Așadar, mama i s-a aliat cu trădătorul, stabilitatea i se clatină, iar reperele morale i se prăbușesc zi de zi. Chingile care îi mențin echilibrul se rup. Sila față de lumea dezamăgitoare ce se perindă dinaintea lui îi creează un rictus permanent pe față. Ceea ce face Eduard Trifa în rolul lui Hamlet este să reproducă adolescentul zilelor noastre, pentru care melancolia și indecizia s-au transformat în revoltă, neputință și silă trăite la vedere, prin toți mușchii feței. Cu maxilarul mai tot timpul încleștat, Eduard Trifa nu este nici pe departe clasicul Hamlet melancolic, bleg, dar carismatic, ci unul viu, puternic și furios. Ritmurile s-au intensificat în lumea noastră, iar atitudinile s-au schimbat. Hamletul lui este unul din 2019. Desigur, Eduard Trifa, cu o prezență de scenă pregnantă, trebuie să continue să lucreze la corectarea accentului și a pronunției, oricum mult îmbunătățite față de începutul carierei. Dar actorul creează un personaj atât de plin și atât de prezent încât centrează atenția tot timpul asupra lui. Excelentă intuiție a avut regizorul să-l distribuie în rolul acesta!

De asemenea, imaginea spectacolului, genul de actualizare prin visuals de mare efect (Sabina Spatariu și Luca Achim) pe decorurile ascuțite ale lui Andrei Both, excelentele costume ale Liei Manțoc, cu tăieturi de azi, din piele, cu lanțuri, țepi, metale, accesorii și machiaje îndrăznețe, cărora li se adaugă o muzică demențială, pompează energie și țin trează atenția spectatorilor în fiecare moment. Dragoș Galgoțiu creează un Hamlet exact pentru publicul zilelor noastre. Prin fața personajului se perindă aceeași lume dezgustătoare ca în textul lui Shakespeare, dar cu aparențele de acum – cu trotinete și trupe antitero – în care totul va rămâne, exact ca înainte, centrat pe interes și putere.

În vârful acestei piramide, azi, fără urmă de transcendență tronează regele și regina. Un cuplu regal lipsit de orice tușă aristocratică. S-a terminat cu vechitura asta de lume nobilă! Mult mai importantă pare eficiența indiferentă. Ana Maria Moldovan conferă reginei-mamă o surprinzătoare imagine terre-à-terre. Foarte convingătoare se dovedește actrița într-o mamă ca toate celelalte, care își iubește fiul, dar vrea să se bucure de viață și, pe deasupra, ține la poziția sa însemnată. Întrebarea pe care i-o pune lui Hamlet după ce el o sfătuiește să se abțină de la deliciile erotice împărțite cu noul rege – „Și eu ce mă fac?” –, atunci când realizează că ar putea fi îndepărtată de la putere, este mai mult decât elocventă. Și regele lui Marian Ghenea suferă o actualizare inspirată. Nu mai ticălos decât alții din lumea noastră, ușor mitocan și abil în a mânui mecanismele puterii, Marian Ghenea construiește, cu economie de gesturi, un personaj ușor recognoscibil, foarte expresiv prin apariție și atitudine. De mare impact se dovedește scena când Claudius îl pune jos pe tânărul și vulnerabilul Hamlet, într-o formă de supunere ca în lumea animalelor. Adolescentul se va confrunta cu puterea rudimentară, aflând pe pielea lui ce înseamnă înfrângerea, umilința, neputința și obediența din silă.

Lumea interioară a lui Hamlet este formată din revoltă, confuzie și luptă cu propriile păreri. Reale sau născute de mintea lui? De fapt, „aceasta-i întrebarea” în montarea lui Dragoș Galgoțiu. Regizorul menține spiritul textului, dar îi sporește mult credibilitatea, tăind scena cu fantoma văzută de soldați. Faptul că tatăl mort și mesajele lui apar numai în mintea lui Hamlet, însoțite de puricii de la televizor și de chipul unchiului, îi sporesc incertitudinea și chinul. Mecanismele îndoielii apar ca într-o simfonie bine structurată.

La granița dintre lumea exterioară și cea interioară funcționează alte două apariții spectaculoase, două fete de vârste diferite, o încarnare a vechii ecuații Eros – Thanatos. Voluptate decrepită, ciorapi rupți și coafura desuetă a originalului sunt semnele Dianei Gheorghian în rolul lui Amy Winehouse, delicios-suculentă în înfocarea de artistă și în interacțiunile cu publicul. La antipod stă Femeia în roșu (Mădălina Ciotea) a cărei senzualitate expresivă nu poate prevesti decât moartea. Cele două, desprinse parcă din sonetele despre frumusețea de azi care lasă să se presimtă delabrarea și finitudinea de mâine, fac pereche în cel mai pur spirit shakespearean.

Moartea, omniprezentă în Hamlet, poate fi citită și ca înfruntarea formelor vechi și noi, primele sortite ineluctabil dispariției: un contrast între atitudini, comportamente, maniere de a trata lucrurile și relațiile umane care se sting. Între vechi și nou se află scena teatrului în teatru, bine ritmată, cu echilibru între textul declamat și forma de interpretare actuală. Protagoniști sunt actorii Meda VictorAnda SaltelechiIoana Mărcoiu, Simona Popescu și Iosif Paștina. În partea a doua, în care spectatorii vor fi conduși la Sala Studio, la subsol, spațiul se schimbă și se îngustează. Acolo, există doar o singură scenă, cimitirul, și culoarul strâmt care duce spre el, cel în care se înfruntă personajele.

În această a doua parte, dominată de moarte, regizorul recurge la un compendiu al datărilor, fie ele școli de actorie, comportamente sau tendințe estetice. Ioan Batinaș îl compune pe Fortinbras ca pe un detectiv Poirot, puțin apucat, puțin bizar, puțin obsolet. Ce plăcere să o revezi pe Irina Mazanitis, cu actoria ei sensibilă, delicată și feminină! Iar școala veche, cu personaje de un comic inocent, de Charlie Chaplin, continuă prin partitura lui Laurențiu Lazăr. Este o zonă estetică pe care Dragoș Galgoțiu a investigat-o îndelung, într-un întreg șir de spectacole, de care poate ar trebui să se detașeze. Exponentul cel mai convingător al formelor vechi care se perimează, dar și al a așteptării răbdătoare este Polonius, cu discursul său plin de înflorituri ipocrite și plicticoase pentru lumea nouă. Valentin Popescu interpretează la mare artă personajul gagarisit, care uită unde a rămas din două în două cuvinte. Nimic prea mult, dar totul foarte convingător în jocul actorului: o colecție de gesturi și expresii corporale bine chibzuite al căror rezultat este un personaj plin și cărnos. Doar orbul Osric (Marian Lepădatu) care a însoțit din umbră, tăcut, toate momentele esențiale își păstrează eternitatea, creând așteptare și disconfort.

Un spectacol incitant, bine decupat, logic și coerent, cu scene migălos lucrate. Dacă aveți gusturi clasice și căutați un Hamlet eterat, luați-vă gândul! Dacă vreți să vedeți un Hamlet pe măsura lumii noastre, care nu își pierde nimic din vechea consistență, atunci nu ocoliți spectacolul de la Odeon. Veți fi în câștig.


Hamlet în regia lui Dragoş Galgoţiu. O revizitare suprarealistă a lui Shakespeare

Premiera spectacolului Hamlet, în regia lui Dragoş Galgoţiu la Teatrul Odeon, aduce o privire contemporană asupra prinţului Danemarcei şi a experienţei care-i pecetluieşte destinul: moartea. Această revizitare nu este singulară în peisajul montărilor recente, tot mai numeroase, ale pieselor lui William Shakespeare, adeseori prin mijloace similare, dar cu rezultate destul de diferite. Dragoş Galgoţiu propune un Hamlet „pe limba noastră“, pornind într-adevăr de la o traducere foarte bună a textului realizată de Mihaela Creţu, regândind original personajele şi relaţiile dintre ele, într-un spaţiu teatral mobilizat complet prin folosirea ambelor săli, reuşind astfel un interesant dialog între cele două părţi ale spectacolului.

Mai multe detalii

 

doimih

X